Am 9 ani și sunt în autobuz cu bunica mea. Nu mai țin minte unde a zis că mergeam. Mă uit pe geam, plictisită. Cunosc clădirile, copacii, fiecare detaliu mi-e întipărit adânc în minte. Orașul meu e mic, iar drumul ăsta l-am făcut de sute de ori.
Îmi întorc din nou atenția spre tricou. Trag de el, doar ca să mai admir o dată imaginea de pe piept. Un palmier mare, în centrul atenției, colorat cu un verde aproape fluorescent. O mare nesfârșită și un soare care se pregătește s-o sărute. Culori vii, saturate, cum nu prea se văd prin industria noastră textilă. Tricoul nu e românesc – l-am primit de la ajutoare.
E imediat după Revoluție și vin mașinile cu pachete pentru copiii săraci ai României. Nu prinsesem mare lucru până atunci, dar la ultimul microbuz o aud pe doamna Stanca strigând tare: „E o fetiță fără tată aici, dați-i și ei!" Mi-a făcut lumea culoar să trec, m-au urcat în microbuz și mi-au dat și mie o plasă cu haine.
Tricoul ăsta e de acolo. Are o pată neagră, rotundă, ca de smoală, pe una dintre mâneci. Îmi trec mereu mâna peste ea, îi simt textura cauciucată și visez la palmierul meu, la marea aceea care se iubește cu soarele... Totul pare dintr-o altă lume. Și visez, și visez cu ochii deschiși.
Fetița cu tricoul pătat, care visa la culori nemaivăzute și lumi îndepărtate, îi este adânc recunoscătoare lui Dumnezeu.
Pentru palmier și pentru marea care se iubește cu soarele. A reusit să le vadă și în realitate.
Blog editor: Simona Tucu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Prin utilizarea acestui formular ești de acord cu stocarea și manipularea datelor tale pe acest site web.
Comentariul tău va fi publicat după moderare. Îți mulțumesc pentru feedback, părerea ta este foarte importantă pentru mine!